Oksana Robski – Ca$ual

De obicei acest gen de literatură nu prea mă atrage, mai ales, având în vedere colecţia în cadrul căreia a apărut acest roman – chic-lit. Am cumpărat cartea deoarece era la reduceri, iar eu mă simţeam în plin avânt prin ograda reducerilor substanţiale de la editură, aşa că am hotărât să-mi încerc norocul. Cartea am terminat-o de citit azi-noapte, folosind-o mai mult ca o supapă pentru „Arhipelagul Gulag”, roman ce mă face să mă încrunt şi să oftez în timp ce-l citesc – lucru ce începe să arate ciudat faţă de străini.

Revenind la „Ca$ual” de Oksana Robski, pot spune că nu a fost totuşi fără rost ieşirea în ograda literaturii pentru femei, oricât de misogină mi s-ar părea această afirmaţie(adică literatură pentru femei, de parcă femeile ar fi prea proaste pentru literatura normală; oricum sunt cărţi lejere ce implică multe cumpărături de obicei).

Romanul evocă sentimente puternic familiare pentru cei din estul Europei după 1989-1991, parcă semănând uşor cu serialul rusesc „Brigada”(dacă ar fi fost văzut din prisma femeilor, cel puţin).

Romanul se vrea povestea unui fragment din viaţa autoarei, o „nouveau riche” a Rusiei post-comuniste căreia îi este soţul asasinat la puţină vreme după ce află că o înşeală, iar după acest eveniment ajunge să aibă grijă de amanta însărcinată a soţului, de şoferul rănit al soţului şi să conceapă noi idei de afaceri.

Mi-a plăcut faptul că totul este evocat în carte cu o lejeritate ce îmi aduce oarecum aminte de mine – adulterul, asasinetele şi viaţa lipsită de sens şi direcţie a tuturor celor prezentaţi.

Autoarei, deşi face parte din acest cerc, nu-i este jenă să ia în derâdere fin modul de viaţă al acestei noi pături de bogaţi a Rusiei, arătând de unde vin banii şi cum se risipesc ei în vâltoarea pasiunilor fără ţintă atât a oligarhilor, cât şi a femeilor ce încearcă să-şi facă un rost prin prinderea în capcană a acestor oligarhi.

Este oarecum interesant faptul că autoarea scriind la persoana întâi încearcă accese de feminism , accese ce nu prea sunt dorite de către ruşi în general, ei având aceeaşi părere despre acest fenomen ca şi românii – un fel de bau-bau al feminităţii şi al controlului exercitat de către bărbat asupra femeii.

Spuneam că este reconfortant modul cum sunt povestite întâmplările nu prin diminuarea faptelor, ci prin aceea că este menit a se arăta că acesta era(şă probabil, încă este) traiul acelor din aceste cercuri şi că nimic din ceea ce este povestit nu este extraordinar în această realitate.

Romanul nu este extraordinar, dar este uşor de citit şi este realist, având atât momente de amuzament, cat şi de dezamăgire cruntă sau panică.

Sfârşitul este surprinzător şi nu foarte reconfortant din multe puncte de vedere, dar trebuie să ţinem minte că şi atunci când e vorba de literatură uşoară, ruşii nu pot face rabat la felul lor de a fi sau la realitatea înconjurătoare. Aşa că să nu vă aşteptaţi la un final de Hollywood, dar nici la unul foarte lacrimogen(mai ales din cauza stilului de a povesti).

Oricum merită efortul de a fi citit mai mult decât multe dintre aşa-zisele minunăţii vest-europene cu care suntem îndopaţi şi care ne fac să credem că autorul a descoperit cine ştie ce diamant al gândirii..

Un inel

Acum mulţi ani, un bărbat a dat un inel unei fete. I l-a dat nu din amor pătimaş, ci pentru a marca un eveniment şi, la timpul respectiv, anumite sentimente. Pentru fată mulţi ani a fost singura bijuterie pe care a purtat-o vreodată. Inelul era arătat tuturor, ca un simbol al statului sau al unei siguranţe, era admirat şi invidiat

Timpul a trecut peste bărbat şi peste fată, dar nu şi peste inel. La doi ani după ce a primit inelul, cei doi nu s-au mai văzut niciodată. Aceasta n-a reprezentat un moment trist pentru fată, ci din contră, o eliberare mult dorită. Din păcate, inelul rămas se odihnea pe degetul fetei mai mult din inerţie decât pentru a celebra vreo amintire. inelul devenise chiar o povară ce ducea toate amintirile dintre fată şi bărbat, amintiri nu întotdeauna plăcute sau demne de povestit. de fapt, dacă stăm să ne gândim, inelul era păstrat pe deget de către fată pentru că unele lucruri nu trebuie uitate.

Timpul continuă să treacă, iar fata primi din nou un inel, de data aceasta de la o femeie. Acest inel nu conţinea vreo semnificaţie anume, era doar un cadou. Dar fata îl primi mai mult decât bucuroasă, poate şi pentru că, în sfârşit, putea să înlocuiască celălalt inel.

Dar, cum ziceam, cu tot timpul care a trecut şi cu înlocuirea sa, inelul nu a fost uitat. Da, a fost aruncat într-o oarecare cutie, într-un oarecare  sertar, dar prezenţa lui se simte tot timpul. Prezenţa sa şi amintirile pe care le poartă nu vor fi uitate niciodată, chiar dacă inelul va fi distrus de timp sau printr-o altă acţiune mecanică sau chimică. Pretextul păstrării sale a fost unul pur economic – este totuşi un inel de aur, lucrat frumos, inel care în anumite condiţii poate valora destul de mult. Motivul real a fost acela că unele lucruri nu trebuie uitate chiar dacă nu sunt plăcute sau, poate, tocmai din acest motiv. Obiectul, mai târziu, poate ţine loc de memorie.

Mă simt verde

Avusei multe de rezolvat, iar greul începe de abia de acum, dar m-am plictisit să mă mişc ca o moluscă leguminoasă. Dap, îmi vin multe idei ca asta când stau prea mult eu cu mine însămi.

Primăvara a venit şi, între două duşuri reci de a dat radetu’ cu căldura după noi şi la sfârşitul lui aprilie, comunitarii mei blănoşi de lângă bloc şi staţiile de metrou şi ratb s-au întins ca mâţele la căldură şi dorm nemişcaţi cu o limbuţă roz iţindu-se pe boticurile pufoase. Ce aş vrea să stau şi eu, aşa ca ei, somnoroasă şi încălzită de soare fără nicio grijă în lume. Ştiu că de fapt nu e deloc aşa, dar mi-ar plăcea să cred această minciunică şi chiar o cred atunci când aştept mijlocul de transport în comun şi mă uit cu jind la leneşii aceştia somnoroşi. Îmi amintesc cum doar cu câteva săptămâni în urmă îi vedeam stând încolăciţi şi cu boticurile vârâte în codiţe şi, pentru a se încălzi, lipiţi unul de celălalt pe lângă mult-prea-schimbatele noastre borduri care nu ţin nici de cald şi nici foamea nu astâmpără.

Revenind..acum tot ce aş vrea e să mă întind cu capul pe burtica căţelului şi să mă încălzesc la soare, aşa cum făceam în copilărie. :D

Am lipsit atât încât am pierdut apariţia unei teme noi. Ştiu că nu e cine ştie ce, dar mă plictisisem crunt de faţa blogului. Nu înţeleg dorinţa de limitare şi constanţă. Printre altele mă enervează şi când toţi stilişti te freacă la melodie, spunându-ţi că trebuie să ai un stil al tău, care să te definească şi pe care să-l porţi mereu(prin alegerea hainelor, evident). Sincer nu găsesc (aproape) nimic mai groaznic ca într-o viaţă obişnuită să te mai şi porţi/îmbraci/simţi mereu la fel sau aproximativ la fel.

Apropo de asta, nu pot înţelege femeile care simt nevoia să se cocoaţe pe cuie de 10 cm zilnic, deşi au de mers şi îşi fac praf picioarele, doar pentru a se simţi sexi şi apreciate. Nu, nu mă refer la pitzipoance care se mută dintr-o masină în alta, dar şi aşa nu înţeleg autoflagelarea aceasta. Ştiu că bărbaţilor dacă nu le desenezi o harta pe care să arăţi organele tale sexuale şi faptul că eşti femeie – lucru reprezentat, desigur, de lipsa de haine – ei nu se pot prinde că:

1. eşti femeie

2. la naiba, chiar eşti o femeie atrăgătoare/frumoasă

3. eşti o fiinţă umană, dar şi sexuală…

dar, cum ziceam, nu reuşesc să înţeleg de ce femeile se încăpăţânează în problema aceasta. Nu e o critică, dar am văzut efectele torturii şi nu sunt deloc plăcute.

Masculi în călduri pe străzi(păcat că nu port o lopată cu mine – le-aş face un serviciu şi le-aş da-o pentru a-şi săpa groapa în care şi-ar…), certuri incredibile şi delicioase, dar epuizante, mai mult din punctul de vedere al timpului şi costume scoase direct din paginile revistelor.

Apropo de asta, a dat febra cumpărăturilor online peste mine nu din nou, ci iarăşi. De ţoale şi cărţi sunt foarte mulţumită, urmează ultima redută a bijuteriilor, dar aceasta trebuie să mai aştepte.

Nu pot înţelege de ce unele edituri/magazine de haine nu au nişte siteuri puse la punct(unele n-au deloc :evil: ). Pierd foarte mult. Nimic nu e mai plăcut decât o pauză virtuală prin magazine şi dorinţe limitate de un buget aproape leşinat, dar expandabil la nevoie.

Pe unde ţi-ai lăsat patriotismul?

Văzând că toată lumea este înnebunită de ideile şi blogul Elenei Udrea care a promovat audienţa titlului, deoarece conţinutul este sublim, dar  lipseşte cu desăvârşire, nu m-am putut abţine să nu mă gândesc la patriotism în general şi la ceea ce presupune acesta.

Îmi amintesc de o dispută continuă pe care o aveam cu un coleg de liceu în ceea ce privea loialitatea mea faţă de ţară în condiţiile în care eu îmi doream să plec definitiv. El credea că nu sunt patrioată deoarece îmi abandonez ţara, iar eu mă chinuiam să-i explic că ceea ce îmi doream eu nu avea nimic în comun cu sentimentul propriu şi personal de patriotism şi că, până la urmă, e problema mea ce vreau să fac. Argumentul meu suprem era următorul: dacă eu plec definitiv, dar prin acţiunile mele ajut România(umanitar, oameni buni, nu spionaj), nu sunt mai patrioată decât cel care stă în ţară, dar nu face nimic pentru ţara lui? Eee..şi uite exact aicea rămânea blocat ca un calculator prins într-o buclă repetitivă pentru că el nu înţelegea să ducă raţionamentul mai departe şi nu mai avea nimic de zis.

Citind postarea dnei Udrea pot spune doar că jumătate din ea(postare) nu are niciun sens în general, iar în particular nicio legătură cu titlul postării. Nu cred că ne ajută cu ceva dacă ne bate pipoţica de admiraţie la auzul cântărilor lui Gheorghe Zamfir. Aceasta ţine mai degrabă de preferinţele personale decât de patriotism. Mie nu-mi place nici muzica populară românească şi nici Zamfir, dar mă dau în vânt după Goran Bregovic şi aceasta, după părerea dânsei, mă face o româncă nefericită în propria ţară deoarece nu sunt animată de sentimentul patriotismului. Într-o privinţă are dreptate, în aceea că dacă Zamfir ar fi stat în România ar fi fost şomer, dar, din păcate pentru dânsa, şi această problemă are altă semnificaţie: prostia şi invidia naturală, strămoşească şi generală a românului. Este mai mult o trăsătură de caracter a poporului şi de aceea cine este deştept şi vrea să facă ceva în viaţă fuge cât îl/o ţin picioarele de mizeria conceptului “să moară şi capra vecinului”.

Îmi spunea bunică-mea când eram mică: “dacă ţi-aş spune că te iubesc, ţi-ar ţine asta de foame sau te-ar îmbrăca? Nu! Iubirea o arăţi prin fapte, nu prin vorbe. Vorbele zboară, faptele rămân.”. Cam aşa cred eu că ar trebui să fie şi patriotismul manifestat. Cu ce mă ajută pe mine, ca cetăţean, sau ţara dacă eu mă duc pe post de aplaudace la o manifestare culturală care nu-mi place sau dacă mă apuc să îmi laud poporul printre gunoaie, drumuri desfundate, cerşetori şi copii abandonaţi? Oau, cred că aşa o să devin brusc fericită.

Poate că ar trebui să ne manifestăm iubirea şi loialitatea faţă de ţară urlând şi comentând mai puţin şi învăţând şi făcând mai multe. Ne-am obişnuit cu ideea de a supravieţui şi de a tăcea în legătură cu lucrurile care trebuie făcute, dar urlăm ca nişte urangutani cu privire la lucruri de care nu avem habar. Când vezi că dai bani la stat şi mori în spital, de ce nimeni n-a făcut scandal la casele de asigurări şi la minister? Când bordurile au fost schimbate pe motive cretine, de ce nu s-a trezit niciun ONG şi nicio societate civilă să facă gât pentru banii publici?

Tot ne comparăm cu străinii, dar nu învăţăm decât să cheltuim şi să petrecem ca ei, neînţelegând că acestea au venit ca urmare a efortului şi a muncii lor. După ce îi învidiem pe nemţi pentru ce au, ne declarăm obosiţi de prea multă muncă şi fericiţi că nu suntem naţionalişti ca ei. Nu, nu suntem naţionalişti, doar xenofobi, rasişti, misogini şi puţim a lene pură.

Din păcate am văzut cum e să încerci să faci ceva şi mă îndoiesc că se vor schimba lucrurile. Tinerii pe care toţi îi vor la conducere sunt, marea majoritatea, nişte mici puşlamale cu gândire îngustă, pe termen scurt şi egoistă.Iar cei care nu sunt aşa, au plecat sau vor pleca.

Concluzia ar fi că patriotismul ar trebui demonstrat prin fapte şi prin acţiuni mai semnificative decât un simplu sentiment de mândrie prostească şi prost îndreptată. Mândria ar trebui să vină automat ca un efect al muncii cetăţenilor unei ţări, nu să fie un balon gol de autosuficienţă. Dar, cum zice şi reclama, n-ai cu cine.

Sigmund Freud II: Edificiul faptic si teoretic al psihanalizei

Apropierea de medicul psihiatru Joseph Breuer la sfîrsitul anilor ’70 s-a datorat interesului pentru hipnotism, ca metoda terapeutica.

O pacienta, Anna O., tratata în 1882, manifesta mai multe tulburari: contracturi, paralizii functionale, tendinte spre dedublarea persona-litatii. Breuer a experimentat de mai multe ori o „cura a dialogului”: crizele erau atenuate daca se intervenea cu întrebari despre istoria pacientei. Prin repetare, în combinatie cu sedinte de hipnoza, cazul a  evoluat pozitiv. Mai târziu acest procedeu s-a numit chatarsis. Lui Freud, fenomenul i s-a parut deosebit de interesant  si a insistat sa fie prezentat lumii medicale, (ceea ce s-a realizat doar peste 13 ani).

Dupa ce a cunoscut tehnica psihoterapeutica a lui Charcot prin hipnoza, reîntors la Viena, Freud a renuntat la electroterapie, dar atentia i-a fost atrasa de doua fenomene: dificultatea de a hipnotiza pe unii pacienti si amnezia posthipnotica. Pentru a se edifica, a vizitat pentru câteva saptamâni un alt centru francez, alternativa a lui Charcot, pe Bernheim, la Nancy, care practica si sugestia non-hipnotica. Freud era atras de „cura dialogului” ce realiza o  „descarcare” a istoriei pulsional-nevrotice a pacientului. Se înainta spre ideea importantei proceselor inconstiente în etiologia nevrozelor: simptomele erau expresii ale unor evenimente pe care pacientul nu si le amintea. Procedeul sugestii lor prin care se învingea amnezia posthipnotica aparea promitatoare pentru Freud.

Referitor la continutul „bagajului” de pulsiuni ce tulburau perso-nalitatea pacientului, Freud s-a convins treptat ca sexul are un rol dominant (majoritatea pacientilor relatau experiente sexuale traumatice în copilarie, mai ales în cadrul propriei familii). Impulsul interzis, se manifesta mai târziu într-o forma simbolica, dar substantial perturbatoare. Breuer nu s-a putut decide daca sexualitatea este atât de importanta încât sa impuna o demarcatie între normal si patologic si nu s-a angrenat în promovarea psihanalizei freudiene.

TEORIA PSIHANALITICĂ A LUI SIGMUND FREUD I

1. Conceptele de Constient, Inconstient, Eu, Sine si Supraeu

Ambitia lui Freud a fost sa deduca structura aparatului psihic exclusiv din studierea clinica a comportamentului omului sanatos sau bolnav, deci cu mijloace proprii psihologiei, edificand, astfel, un sistem explicativ, minutios elaborat, in scopuri de diagnoza si tratament curativ. Travaliul deductiv cerut de aceasta constructie a fost desigur enorm el efectuand, prin urmare, disectii psihologice, a facut intr-un fel anatomie psihologica, a deschis viscere psihologice, printr-o metoda originala ipotetico-deductiva, intuitiva, inductiva si analogica.
El a inceput prin a distinge in sfera psihicului doua sisteme ierarhizate : inconstientul (sistemul Ics) si constiinta (sistemul Cs), acesta din urma fiind suplimentat de un preconstient (Pcs).
Inconstientul era considerat acum realitate esentiala a psihicului, chiar psihicul insusi. Freud spunea ca inconstientul este asemanator cu un cerc mare care ar include constiinta ca pe un cerc mai mic. Nu poate exista fapt de constiinta fara o preparatie inconstienta, in timp ce inconstientul se poate lipsi de stadiul constient, avand totusi o valoare psihica. Inconstientul este psihicul insusi in realitatea esentiala. Natura sa intima este la fel de necunoscuta ca si aceea a realitatii exterioare, iar constiinta se informeaza despre el intr-un fel atat de incomplet ca si organele noastre de simt despre lumea exterioara.
Constiinta pe de alta parte, era privita ca un simplu organ de perceptie interioara, fara consistenta si lipsit de memorie. Astfel Freud spune ca aceasta constiinta nu este decat un organ de simt care permite perceperea calitatilor psihice (…) Aparatul psihic, care este deschis asupra lumii exterioare prin organele de simt ale sistemului sau de perceptie, este el insusi lume exterioara pentru organul de simt al constiintei, care de altfel isi gaseste in acest raport justificarea sa teleologica.
Continutul inconstientului consta dintr-un nucleu de formatiuni psihice mostenite, analoage cu instinctele animalelor, la care se adauga produsele de refulare. Aceste elemente respinse de constiinta nu se impaca insa cu exilarea in inconstient si incearca in permanenta, folosind stratageme si subterfugii, sa revina in arena constiintei, unde se poate realiza integral placerea, conform unui principiu dupa care s-ar conduce intreaga viata pulsionala cu derivatele ei, tinand spre o reducere a tensiunilor energetice.
Conflictul intrapsihic dintre inconstient si constiinta impregneaza intreaga viata
a individului. Principiul placerii, propulsat de inconstientul axat pe viata biologica, animala, i se opune principiului realitatii, promovat de constiinta centrata pe viata social morala a omului, generatoare de constrangeri firesti. Presiunile inconstientului asupra constiintei duc la manifestari morbide, la dramatice tulburari de echilibru sau, cel putin, la acte de comportament enigmatice, absurde sau ciudate, regizate de motivatie ascunsa, abisala.
Evoluand cu obiectivitate ponderea alarmanta a motivatiei inconstiente, nu numai in comportamentul  patologic, dar si in cel cotidian, psihanaliza freudiana isi propune sa rastoarne in favoarea suprematiei constiintei, a ratiunii, a omului sociabil. Freud scrie ca intreaga sarcina a tratamentului psihanalitic ar putea fi rezumata in formula : transformarea oricarui inconstient patogenic in constient.
incepand din 1920, Freud isi revizuieste in multe privinte teoria pulsiunilor si teoria referitoare la structura aparatului psihic, care, dupa cum conchide el, s-a dezvoltat tocmai datorita efortului de exploatare a lumii exterioare si care a trebuit, in consecinta, sa realizeze in structura sa un anumit grad de adaptare.
De data aceasta el va descrie trei instante psihice, antinomice in grade diferite, intre care se instituie complexe raporturi dinamice, economice si implicit structurale : Sinele, Eul, Supraeul.
Sinele este cea mai arhaica instanta a psihicului, el contine tot ce este ereditar, dat la nastere, ceea ce este constitutional, instinctele inainte de toate, care isi au originea in organizarea somatica si isi gasesc aici o prima exoresie psihica, in forme necunoscute noua. Inconstientul nu mai este acum o instanta, ci o caracteristica a celor trei instante, pentru ca si supraeul este inconstient, iar eul are si el o dimensiune inconstienta. Sinele este marele izvor de miscari biologice si psihologice, adica acei stimuli si impulsuri care stau la baza tuturor comportamentelor. Acesta contine libido-ul, intreaga forta a energiei sexuale a individului, ca o dorinta de viata, difuza si tenace regasita la toate animalele. Alaturi de instinctele, tendintele si inclinatiile primare in a caror constelatie un rol determinant il are instinctul sexual se adauga instinctele agresive distructive.
Sinele este in permanenta inconstient si raspunde numai la ceea ce Freud a numit principiul placerii daca te simti bine fa-o.
Constituind partea cea mai veche, mai adanca si mai ascunsa a vietii psihice, fiind denumita si partea abisala a acesteia, sinele este considerat polul energetic, dinamic, pulsional al intregii personalitati si se caracterizeaza prin tendinta de refulare, adica de revarsare in viata constienta, aflandu-se din acest motiv intr-un conflict inevitabil si permanent cu eul si supraeul.
Sub influenta lumii reale exterioare a mediului inconjurator, o portiune a Sinelui sufera o dezvoltare speciala. Din ceea ce initial constituia un strat cortical, prevazut cu organe de receptare a stimulilor si cu dispozitive care actioneaza ca un ecran protector impotriva stimulilor, ia nastere o structura aparte care, de acum inainte, actioneaza ca un intermediar intre Sine si lumea exterioara. Aceasta zona a psihicului a luat denumirea de Eu.
Ca urmare a conexiunii preexistente dintre stimuli si activitatea motrice (musculara), Eul are sub comanda sa miscarile voluntare, cu rol in autoconservare. Relativ la realitatea din afara, Eul isi indeplineste sarcina luand cunostinta de stimuli foarte puternici (prin fuga), prin interactiunea cu stimuli moderati (adaptare) si in final, invatand sa transforme in avantajul sau lumea exterioara (prin activitate).
Eul (Ego) reprezinta constiinta de sine, nucleul personalitatii, in alcatuirea caruia intra cunostintele si imaginea despre sine, precum si atitudinile constiente sau inconstiente despre cele mai importante valori sau interese. Eul este acela care asigura echilibrul intre instinctele si tendintele profunde ale individului, pe de o parte, si normele primite prin educatie si realitatea obiectiva, pe de alta parte.
Lunga perioada a copilariei, in decursul careia fiintele umane in devenire raman sub dependenta parintilor, lasa dupa ea, ca un precipitat, inchegarea in perimetrul eului a unei structuri speciale, prin care se prelungeste influenta paterna si materna. Aceasta structura poarta denumirea de Supraeu.
Cea de-a treia instanta a psihicului uman reflecta nivelul de implicatie social culturala a personalitatii, fiind expresia influentei pe care mediu social si cultural o exercita asupra psihicului. Supraeul reprezinta achizitia cea mai recenta a personalitatii si in acelasi timp calea pe care acesta sufera influente de ordin pozitiv sau negativ din partea mediului uman. Ca si Eul, aceasta instanta reprezinta un triumf al elementului constient, element care devine cu atat mai evident cu cat omul este mai matur, mai sanatos si mai elevat sub aspect social.
Între cele trei instante ale psihicului apar stari tensionale, conflictuale, eul fiind supus atacurilor celorlalte doua puteri, ostile si incompatibile : pulsiunile instinctive ale Sinelui si cenzura exercitata de Supraeu. Eul controleaza cerintele instinctuale de la nivelul Sinelui, ia decizii privind permisiunea de satisfacere a acestora, prin amanarea satisfacerii in conditii de timp si de timp de mediu favorabile, sau prin suprimarea totala a excitatiei.
Destinul instinctelor este triplu : satisfacerea imediata ce consta intr-o descarcare pulsionala (instinctele de la nivelul Sinelui trec de bariera impusa de cenzura Eului si Supraeului), refularea insotita de dezvoltarea unor formatiuni de substitutie, de simptome morbide (instinctele nu pot trece dincolo de cenzura si sunt reprimate la nivelului Sinelui) si sublimarea ce consta in canalizarea intr-o activitate derivata, investitia de energie fiind denaturata pentru creatia artistica, stiintifica, sportiva sau pentru alte activitati de ordin social superior (in acest caz instinctele sunt transformate de catre Eu intr-o forma care sa poata depasi cenzura Supraeului).
Pulsiunile stocate la nivelul inconstientului pot rabufni sub diferite nuante si manifestari, strabatand astfel cenzura pe care o instituie Eul si Supraeul. Aceste rabufniri pot consta in anumite manifestari din primii ani de copilarie, mai ales comportamentele violente si de nesupunere; in vise, care nu sunt decat forme deghizate ale unor trairi interioare ce pot fi descifrate; lapsusuri de vorbire sau de scris, ce apar mai ales in momente de oboseala sau de distractie; in asa numitele acte ratate complexe de diferite feluri; activitati de analiza psihica pe care se intemeiaza metoda psihanalitica.
Din cele aratate se observa ca freudismul profeseaza o conceptie dinamica asupra personalitatii, structura acesteia fiind inteleasa, ca rezultat al interactiunii dintre fortele psihice interne si conditiile mediului extern, conceptie net superioara celor anterioare si care dupa cum apreciaza multi specialisti nu si-a epuizat inca posibilitatile.

Cat de mult … se poate ?

Ti s-a intamplat vreodata sa faci acelasi lucru de nenumarate ori? De fiecare data procedand altfel? Si de fiecare data … sa gresesti undeva? Si sa fie aproape imposibil sa-ti dai seama unde anume gresesti?

In cazul acesta ce mai ramane de facut ?Sa mai incerci ? Inca o data … si tot asa …

Cu o conditie insa : Treci cat mai usor si mai repede peste finaluri.

Fiecare, e o noua experienta.Nu mai refuza atat. Accepta !