Nu e poveste…

…e realitatea crudă pe care foarte multe femei o trăiesc de teamă, de groaza de a se vedea singure, de ruşine de a recunoaşte în faţa celorlalţi că li se întâmplă lor aşa ceva şi că au o problemă, de grijă faţă de “ce va spune lumea”.

Am văzut un filmuleţ cu sufletul la gură,  cu inima bătându-mi parcă tot mai tare pe măsură ce trăirile se accentuau. Simţeam emoţia, frica, agonia din mintea acelei femei. A oricărei femei în situaţia ei.

Poate impactul este cu atât mai mare cu cât, din păcate, am avut aproape femei care sufereau, care treceau prin astfel de experienţe crude. Şi care nu făceau nimic să îşi schimbe soarta, să aibă un zâmbet senin pe faţă, nu doar lacrimi pe obraz sau un chip îmbătrânit şi încruntat, brăzdat de ridurile nepăsării şi nefericirii. Chip care a fost odată frumos, dar pe care acum ea însăși îl dispreţuieşte sau îl ignoră pentru că el are grijă să o desconsidere.

Tot mai multe femei sunt victimele propriei sorţi, ale unui drum pe care au pornit cu nădejdea că vor fi fericite, dar undeva pe parcurs, s-au rătăcit. De drum, de ele, de idealurile şi visurile lor. Tot mai multe femei accepta, din pacate sa traiasca intr-un film horor, acceptand parca sa creada ca viata lor e asemeni unor jocuri cu masini care daca se accidenteaza se refac in cinci secunde.

Anul acesta, în România, 100 de femei au fost ucise din cauza violenţei partenerilor. Câte victime sunt însă? Greu de spus și de cuantificat…

Pentru aceste femei, există un sprijin în noi, cele/cei care suntem lângă ele şi le cunoaştem suferinţa, dar şi ajutor specializat, centre de adăpost şi consiliere de la profesionişti.