Îmi amintesc de o dispută continuă pe care o aveam cu un coleg de liceu în ceea ce privea loialitatea mea faţă de ţară în condiţiile în care eu îmi doream să plec definitiv. El credea că nu sunt patrioată deoarece îmi abandonez ţara, iar eu mă chinuiam să-i explic că ceea ce îmi doream eu nu avea nimic în comun cu sentimentul propriu şi personal de patriotism şi că, până la urmă, e problema mea ce vreau să fac. Argumentul meu suprem era următorul: dacă eu plec definitiv, dar prin acţiunile mele ajut România(umanitar, oameni buni, nu spionaj), nu sunt mai patrioată decât cel care stă în ţară, dar nu face nimic pentru ţara lui? Eee..şi uite exact aicea rămânea blocat ca un calculator prins într-o buclă repetitivă pentru că el nu înţelegea să ducă raţionamentul mai departe şi nu mai avea nimic de zis.
Citind postarea dnei Udrea pot spune doar că jumătate din ea(postare) nu are niciun sens în general, iar în particular nicio legătură cu titlul postării. Nu cred că ne ajută cu ceva dacă ne bate pipoţica de admiraţie la auzul cântărilor lui Gheorghe Zamfir. Aceasta ţine mai degrabă de preferinţele personale decât de patriotism. Mie nu-mi place nici muzica populară românească şi nici Zamfir, dar mă dau în vânt după Goran Bregovic şi aceasta, după părerea dânsei, mă face o româncă nefericită în propria ţară deoarece nu sunt animată de sentimentul patriotismului. Într-o privinţă are dreptate, în aceea că dacă Zamfir ar fi stat în România ar fi fost şomer, dar, din păcate pentru dânsa, şi această problemă are altă semnificaţie: prostia şi invidia naturală, strămoşească şi generală a românului. Este mai mult o trăsătură de caracter a poporului şi de aceea cine este deştept şi vrea să facă ceva în viaţă fuge cât îl/o ţin picioarele de mizeria conceptului “să moară şi capra vecinului”.
Îmi spunea bunică-mea când eram mică: “dacă ţi-aş spune că te iubesc, ţi-ar ţine asta de foame sau te-ar îmbrăca? Nu! Iubirea o arăţi prin fapte, nu prin vorbe. Vorbele zboară, faptele rămân.”. Cam aşa cred eu că ar trebui să fie şi patriotismul manifestat. Cu ce mă ajută pe mine, ca cetăţean, sau ţara dacă eu mă duc pe post de aplaudace la o manifestare culturală care nu-mi place sau dacă mă apuc să îmi laud poporul printre gunoaie, drumuri desfundate, cerşetori şi copii abandonaţi? Oau, cred că aşa o să devin brusc fericită.
Poate că ar trebui să ne manifestăm iubirea şi loialitatea faţă de ţară urlând şi comentând mai puţin şi învăţând şi făcând mai multe. Ne-am obişnuit cu ideea de a supravieţui şi de a tăcea în legătură cu lucrurile care trebuie făcute, dar urlăm ca nişte urangutani cu privire la lucruri de care nu avem habar. Când vezi că dai bani la stat şi mori în spital, de ce nimeni n-a făcut scandal la casele de asigurări şi la minister? Când bordurile au fost schimbate pe motive cretine, de ce nu s-a trezit niciun ONG şi nicio societate civilă să facă gât pentru banii publici?
Tot ne comparăm cu străinii, dar nu învăţăm decât să cheltuim şi să petrecem ca ei, neînţelegând că acestea au venit ca urmare a efortului şi a muncii lor. După ce îi învidiem pe nemţi pentru ce au, ne declarăm obosiţi de prea multă muncă şi fericiţi că nu suntem naţionalişti ca ei. Nu, nu suntem naţionalişti, doar xenofobi, rasişti, misogini şi puţim a lene pură.
Din păcate am văzut cum e să încerci să faci ceva şi mă îndoiesc că se vor schimba lucrurile. Tinerii pe care toţi îi vor la conducere sunt, marea majoritatea, nişte mici puşlamale cu gândire îngustă, pe termen scurt şi egoistă.Iar cei care nu sunt aşa, au plecat sau vor pleca.
Concluzia ar fi că patriotismul ar trebui demonstrat prin fapte şi prin acţiuni mai semnificative decât un simplu sentiment de mândrie prostească şi prost îndreptată. Mândria ar trebui să vină automat ca un efect al muncii cetăţenilor unei ţări, nu să fie un balon gol de autosuficienţă. Dar, cum zice şi reclama, n-ai cu cine.
0 comments:
Post a Comment